Drumul spre glorie

 Din câmpia Romanatiului spre marile biblioteci ale lumii

Capitolul I: Fântâna cu cumpănă și slovele din pod (1963 – 1981)

În toamna anului 1963, peste câmpia întinsă a Romanaților, vântul sufla aducând miros de pământ reavăn, de coceni uscați și de fum de lemne. Comuna Brastavățu, așezată în sudul județului Olt, între Caracal și Corabia, părea un loc unde timpul curgea altfel, măsurat nu în ore, ci în răsărituri și apusuri, în arături de toamnă și secerișuri de vară. În satul Crușovu, parte a comunei, într-o casă mică din paiantă, acoperită cu olane vechi și înconjurată de un gard de nuiele, trăia familia lui Gheorghe și a Mariei Stancu.

Băiatul lor, Matei, avea atunci șapte ani. Era un copil slăbuț, cu ochii căprui, adânci și mereu iscoditori, și cu mâinile deja asprite de treburile gospodăriei. În 1963, România trecea prin mari transformări. Colectivizarea agriculturii se încheiase de curând, iar viața țăranilor din Brastavățu se împărțea între munca la C.A.P. și grija pentru peticul de pământ de lângă casă. Sărăcia nu era o rușine în sat, ci o stare firească a lucrurilor, dar în casa familiei Stancu lipsurile se simțeau mai acut ca oriunde. Gheorghe muncea din zori și până în noapte la ferma zootehnică a cooperativei, iar Maria își rupea spatele pe câmpurile de sfeclă și porumb.

Pentru Matei, copilăria nu însemna jucării cumpărate de la oraș. Jucăriile lui erau pietrele rotunde adunate de pe ulițele prăfuite, bețele de floarea-soarelui și, mai presus de toate, poveștile spuse seara la lumina lămpii cu gaz. Însă adevărata lui lume s-a deschis în septembrie 1963, când a pășit pentru prima dată pragul Școlii Generale din Brastavățu.

Clădirea școlii, cu pereții ei văruiți în alb și dușumelele date cu motorină pentru a nu ridica praful, i s-a părut lui Matei un adevărat palat. Învățătorul său, domnul Marin Popescu, un dascăl de modă veche, sever dar cu o inimă mare, a observat încă din primele săptămâni că băiatul din Crușovu avea o minte aparte. În timp ce alți copii se chinuiau să deslușească literele din abecedar, Matei le absorbea ca un burete uscat care dă de apă.

— Măi Gheorghe, i-a spus într-o duminică învățătorul tatălui lui Matei, oprindu-l în fața bisericii din sat. Băiatul ăsta al tău are o scânteie în cap cum rar am văzut în treizeci de ani de dăscălie. Să nu-l oprești de la carte, că faci păcat înaintea lui Dumnezeu!

Gheorghe Stancu și-a scos căciula de miel, s-a scărpinat în creștet și a oftat adânc.
— Domnule învățător, eu l-aș ține și la școli înalte, dar știi dumneata cum e la noi. N-avem nici opincile bune, darămite bani de cărți și caiete. La vară trebuie să vină cu mine la câmp, să mai pună și el umărul.

Dar Matei nu avea de gând să renunțe nici la muncă, nici la carte. Așa a început dubla lui viață, un ritm istovitor pe care l-a păstrat ani la rând. Dimineața, la ora cinci, când peste câmpia Oltului abia se ridicau negurile, Matei era deja în picioare. Își lua traista de pânză în care mama îi punea o bucată de mămăligă rece și o ceapă, și mergea pe jos cei câțiva kilometri din Crușovu până la școala din centrul comunei Brastavățu. Iarna, când crivățul viscolea zăpada peste câmpul deschis dintre Caracal și Dunăre, drumul devenea o adevărată încercare. Adesea ajungea în clasă cu degetele înghețate, pe care și le încălzea la soba de teracotă înainte să poată ține tocul cu peniță în mână.

După-amiaza, imediat ce lăsa ghiozdanul din cânepă pe laviță, Matei își schimba hainele de școală – singura pereche de pantaloni cârpiți și cămașa de pânză aspră – și pleca la muncă. Vara mergea la prășit, la cules de roșii sau la strânsul fânului. Toamna culegea porumbul până îi sângerau degetele în pănușile uscate. Seara, când toți ai casei se culcau osteniți, Matei aprindea lampa cu gaz, dădea fitilul la minimum ca să nu consume mult combustibil și citea.

Citea tot ce îi cădea în mână. Începuse cu cărțile din biblioteca școlii, apoi a descoperit că în podul casei parohiale preotul bătrân al satului păstra lăzi întregi cu volume vechi, reviste interbelice, cărți de istorie și tratate de filosofie salvate de la distrugere. Preotul, văzând setea de cunoaștere a copilului, i-a dat voie să urce în pod ori de câte ori termina treaba. Acolo, printre păienjenișuri și miros de hârtie veche, Matei a făcut cunoștință cu cronicarii moldoveni și munteni, cu scrierile lui Dimitrie Cantemir, cu poeziile lui Eminescu și cu marile istorii ale lumii antice.

Anii au trecut, iar reputația lui Matei a depășit granițele comunei Brastavățu. În 1971, când a terminat clasa a opta ca șef de promoție, cu media zece pe linie, întregul sat vorbea despre „băiatul lui Stancu cel care știe toate cărțile”. A urmat examenul de admitere la Liceul Teoretic din Caracal – celebrul liceu „Ioniță Asan”. Concurența era acerbă, veniseră copii de doctori, de ingineri și de profesori din tot județul Olt. Matei s-a prezentat într-o cămașă albă spălată de zeci de ori și cu o pereche de pantofi împrumutați de la un văr mai mare. A intrat primul, lăsându-i pe examinatorii din comisie muți de uimire prin profunzimea răspunsurilor sale la istorie și limba română.

Anii de liceu la Caracal (1971–1975) au fost o perioadă de asceză intelectuală. Stătea la internat, unde mâncarea era puțină și adesea proastă, dar pentru Matei conta un singur lucru: biblioteca orașului și bibliotecile profesorilor săi. Își petrecea sâmbetele și duminicile copiind de mână pasaje întregi din cărți rare, pentru că nu avea bani să le cumpere. Învățase singur limba franceză și limba latină, folosind un dicționar ferfenițit găsit la un anticar, iar în clasa a unsprezecea începuse să descifreze greaca veche.

Vara se întorcea acasă, la Brastavățu. Nu se rușina de munca câmpului, deși colegii lui de liceu mergeau în tabere la mare sau la munte. Matei își lua sapa sau coasa și muncea cot la cot cu tatăl său pe tarlalele dinspre Studina și Vădastra. Banii câștigați din munca de vară la C.A.P. îi folosea pentru a-și cumpăra câteva cărți de la librăria din Caracal și pentru a le lăsa părinților o parte din câștig.

— Tată, îi spunea el într-o seară, stând pe prispa casei și privind cerul înstelat al Olteniei, pământul ăsta de la Brastavățu e bun și ne hrănește trupul. Dar eu simt că trebuie să sap și în alt pământ, unul din care ies idei. Vreau să merg la București, la Facultatea de Istorie și Filosofie.

Gheorghe Stancu l-a privit lung, cu ochii înlăcrimați de mândrie și de teamă.
— Du-te, taică, du-te unde te cheamă mintea. Noi om răzbi cumva aici. Doar să nu uiți de unde ai plecat și cine te-a crescut.

În vara anului 1975, Matei a plecat la București cu un geamantan de carton legat cu sfoară, în care avea două schimburi de haine, o bucată de brânză de oaie, câteva mere și zece caiete pline cu însemnări. La examenul de admitere la Universitatea din București, unde erau peste douăzeci de candidați pe un loc, băiatul din Brastavățu a scris o lucrare de sinteză despre civilizațiile Orientului Antic și legăturile lor cu spațiul carpato-danubian care a fost citită în fața întregului consiliu profesoral.

Studenția în București a însemnat pentru Matei intrarea în paradisul cunoașterii. A obținut bursă republicană – cea mai mare bursă acordată unui student în România acelor vremuri – ceea ce i-a permis nu doar să se întrețină singur fără să mai ceară un leu de acasă, ci chiar să le trimită lunar bani părinților săi din Brastavățu.

Ziua era la cursuri, iar de la ora două după-amiaza până la închidere, la ora zece seara, locul lui era la Biblioteca Centrală Universitară sau la Biblioteca Academiei Române. Acolo, sub cupolele impunătoare, tânărul oltean a început să studieze manuscrise vechi, texte bizantine, filosofie clasică și istoria religiilor. Nu se mulțumea cu traducerile; a învățat germana, engleza și slavona veche pentru a putea citi sursele în original. Profesorii săi, printre care se numărau unii dintre cei mai mari cărturari ai României acelor ani, au început să-l privească nu ca pe un simplu student, ci ca pe un egal, un viitor continuator al marilor școli de erudiție românească.

Cu toate acestea, în fiecare vacanță de vară și de iarnă, trenul personal îl aducea pe Matei înapoi în gara din Caracal, iar de acolo, cu rata sau pe jos, ajungea în Brastavățu. În sat, nu era „domnul student de la București”, ci același Matei al lui Gheorghe și al Mariei. Își punea hainele vechi, curăța fântâna cu cumpănă din fundul curții, repara gardul și stătea de vorbă cu bătrânii satului, notând într-un carnețel poveștile lor, obiceiurile vechi de nuntă și înmormântare, descântecele și toponimele locurilor. Înțelesese încă de pe atunci un adevăr fundamental: nu poți înțelege marile culturi ale lumii dacă nu înțelegi mai întâi rădăcinile adânci ale propriului tău neam și ale pământului pe care te-ai născut.

În 1979, a absolvit facultatea cu nota zece, iar lucrarea sa de licență a fost recomandată pentru publicare. Într-o epocă în care repartițiile guvernamentale îi trimiteau pe absolvenți în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, iar posturile în cercetare erau aproape blocate, mințile luminate din Universitate au făcut front comun pentru el. În 1981, după doi ani în care a predat istoria la un liceu și a muncit nopțile la teza de doctorat, Matei Stancu a fost cooptat ca cercetător la Institutul de Istorie și Arheologie din București.

Avea douăzeci și cinci de ani. Plecase dintr-o casă de paiantă din Brastavățu, unde lumina venea de la o lampă cu gaz, și ajunsese să descifreze tainele lumii în cele mai importante arhive ale țării. Dar drumul lui abia începea. Faima erudiției sale avea să treacă curând granițele unei Românii izolate, atrăgând atenția marilor învățați și lideri ai lumii.