Capitolul II: La mesele marilor lumii
Anii ’80 în București erau ani grei, marcați de frig, de raționalizări și de o izolare tot mai apăsătoare față de restul lumii. În apartamentul său modest de două camere dintr-un cartier muncitoresc, Matei Stancu trăia însă într-un univers paralel, populat de idei, manuscrise și hărți vechi. Adesea, iarna, când caloriferele erau reci, scria îmbrăcat cu un cojoc gros de oaie trimis de tatăl său de la Brastavățu, cu mănuși fără degete, suflându-și în palme înainte de a așterne pe hârtie pagini care aveau să schimbe viziunea asupra istoriei europene.
Munca sa titanică de la Institutul de Istorie nu trecea neobservată, deși cenzura vremii privea cu suspiciune orice contact cu străinătatea. În 1986, printr-un concurs de împrejurări aproape miraculos, o lucrare a lui Matei despre continuitatea civilizațiilor sud-est europene și legăturile lor cu Bizanțul și Orientul Apropiat a ajuns, prin intermediul unui diplomat francez pasionat de istorie, pe masa unui celebru profesor de la Sorbona.
Reacția de la Paris a fost fulgerătoare. Savantul francez a scris o recenzie elogioasă într-o prestigioasă revistă academică internațională, numindu-l pe tânărul cercetător român „o minte enciclopedică de talia marilor umaniști ai Renașterii, răsărită dintr-un colț uitat al Europei”. Au urmat invitații oficiale la conferințe la Paris, Oxford și Heidelberg. Deși autoritățile de la București îi refuzau sistematic viza de ieșire din țară, cărțile și articolele sale, traduse pe ascuns și publicate în Occident, îi construiseră deja o aură legendară.
Schimbarea radicală a venit în decembrie 1989. Odată cu căderea regimului comunist, porțile lumii s-au deschis larg pentru Matei Stancu. În primăvara anului 1990, la treizeci și patru de ani, a urcat pentru prima dată într-un avion, cu destinația Paris. Avea același geamantan modest, dar în minte purta o bibliotecă întreagă.
Prelegerea pe care a ținut-o în marele amfiteatru al Universității Sorbona a rămas în memoria tuturor celor prezenți. Fără să citească de pe vreo foaie, vorbind o franceză impecabilă, presărată cu citate din latină, greacă veche și slavonă, Matei a captivat sala timp de două ore. La final, întreaga asistență s-a ridicat în picioare, aplaudând minute în șir. Din acea zi, viața băiatului plecat din Brastavățu s-a schimbat pentru totdeauna.
Au urmat ani de glorie intelectuală. A fost invitat să predea ca profesor asociat la Harvard, la Princeton, la Oxford și la Universitatea din Tokyo. Dar Matei nu a devenit un simplu academician rupt de realitate. Erudiția sa avea o calitate rară: înțelepciunea practică, acea judecată limpede și așezată pe care o moștenise de la țăranii din câmpia Oltului. El nu privea istoria doar ca pe o înșiruire de date și bătălii, ci ca pe o busolă pentru înțelegerea prezentului și a viitorului.
Această viziune profundă l-a adus curând în atenția liderilor politici și a marilor decidenți ai lumii. Într-o lume aflată într-o continuă schimbare după Războiul Rece, în care granițele se redesenau, iar conflictele etnice și religioase izbucneau în Balcani și în Orient, cancelariile occidentale aveau nevoie de oameni care să înțeleagă cu adevărat sufletul popoarelor și mecanismele adânci ale istoriei.
În 1998, a fost invitat la Washington, la o întâlnire restrânsă cu consilierii de politică externă ai Casei Albe, pentru a-și expune punctul de vedere asupra stabilității în Europa de Sud-Est. A urmat o invitație la Vatican, unde a discutat ore în șir despre dialogul dintre culturi și religii, iar câțiva ani mai târziu, la forumul de la Davos, lideri economici și șefi de stat i-au cerut sfatul privind crizele globale și viitorul civilizației moderne.
În toate aceste întâlniri la cel mai înalt nivel, Matei Stancu impresiona prin modestia și naturalețea sa. Nu purta ceasuri scumpe, nu căuta camerele de filmat și nu vorbea niciodată cu aroganță. Când un mare om de stat l-a întrebat odată, la o cină oficială la Londra, care este secretul capacității sale de a vedea limpede în cele mai complicate crize internaționale, Matei a zâmbit blând și a răspuns:
— Excelență, am crescut într-un sat din câmpia Dunării, unde oamenii își măsoară viața după roadele pământului. Acolo am învățat că, dacă vrei să ai recoltă toamna, nu poți păcăli pământul primăvara. Trebuie să ari adânc, să semeni la timp și să ai răbdare. În politică și în istorie este exact la fel: orice construcție care ignoră rădăcinile și adevărul se va prăbuși la prima furtună.
Cu toate că numele său apărea pe coperțile marilor reviste internaționale și era decorat de academii și șefi de state, Matei nu a rupt niciodată legătura cu locul din care a plecat. În fiecare vară, indiferent în ce colț al lumii se afla, își lua o lună liberă și se întorcea acasă, în comuna Brastavățu.
Părinții săi, Gheorghe și Maria, îmbătrâniseră frumos, mândri dincolo de cuvinte de realizările fiului lor, deși nu înțelegeau pe deplin ce însemna să fii consultat de președinți și regi. Pentru ei, rămăsese același Matei, băiatul lor bun și ascultător. Din primii bani câștigați din cărțile publicate în străinătate, Matei le renovase casa din Crușovu, păstrând însă intactă prispa veche și fântâna cu cumpănă din curte, pe care o considera simbolul copilăriei sale.
Mai mult decât atât, a înființat o fundație care oferea burse tuturor copiilor merituoși și fără posibilități materiale din Brastavățu, Obârșia, Vădastra și din întregul județ Olt, asigurându-le cărți, haine și sprijin financiar pentru a urma liceul și facultatea. A dotat biblioteca școlii din Brastavățu – școala în care învățase primele litere în 1963 – cu mii de volume, calculatoare și materiale didactice moderne, transformând-o într-un adevărat centru cultural al zonei.
Astăzi, ajuns la vârsta senectuții, cu părul complet alb și privirea la fel de vie și pătrunzătoare ca în copilărie, academicianul Matei Stancu își împarte timpul între marile biblioteci ale Europei și casa părintească din Brastavățu. Când se plimbă seara pe ulițele satului, privind apusul roșiatic peste câmpia întinsă a Romanaților, știe că adevărata lui bogăție nu stă în titlurile academice sau în recunoașterea marilor lumii, ci în faptul că a reușit să transforme munca cinstită și setea de carte într-o punte între un sat mic din sudul României și întreaga umanitate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu