D`ale noastre

  Capitolul II: La mesele marilor lumii  Anii ’80 în București erau ani grei, marcați de frig, de raționalizări și de o izolare tot mai apăsătoare față de restul lumii. În apartamentul său modest de două camere dintr-un cartier muncitoresc, Matei Stancu trăia însă într-un univers paralel, populat de idei, manuscrise și hărți vechi. Adesea, iarna, când caloriferele erau reci, scria îmbrăcat cu un cojoc gros de oaie trimis de tatăl său de la Brastavățu, cu mănuși fără degete, suflându-și în palme înainte de a așterne pe hârtie pagini care aveau să schimbe viziunea asupra istoriei europene. Munca sa titanică de la Institutul de Istorie nu trecea neobservată, deși cenzura vremii privea cu suspiciune orice contact cu străinătatea. În 1986, printr-un concurs de împrejurări aproape miraculos, o lucrare a lui Matei despre continuitatea civilizațiilor sud-est europene și legăturile lor cu Bizanțul și Orientul Apropiat a ajuns, prin intermediul unui diplomat francez pasionat de istorie,...

  Din câmpia Romanatiului spre marile biblioteci ale lumii Capitolul I: Fântâna cu cumpănă și slovele din pod (1963 – 1981) În toamna anului 1963, peste câmpia întinsă a Romanaților, vântul sufla aducând miros de pământ reavăn, de coceni uscați și de fum de lemne. Comuna Brastavățu, așezată în sudul județului Olt, între Caracal și Corabia, părea un loc unde timpul curgea altfel, măsurat nu în ore, ci în răsărituri și apusuri, în arături de toamnă și secerișuri de vară. În satul Crușovu, parte a comunei, într-o casă mică din paiantă, acoperită cu olane vechi și înconjurată de un gard de nuiele, trăia familia lui Gheorghe și a Mariei Stancu. Băiatul lor, Matei, avea atunci șapte ani. Era un copil slăbuț, cu ochii căprui, adânci și mereu iscoditori, și cu mâinile deja asprite de treburile gospodăriei. În 1963, România trecea prin mari transformări. Colectivizarea agriculturii se încheiase de curând, iar viața țăranilor din Brastavățu se împărțea între munca la C.A.P. și grija pentru p...